Condiţionale neoptative

Câteodată, mă visez vânt. Mă visez abur, mă visez adiere. Câteodată, îmi doresc să nu te fi atins aşa. Să nu-ţi fi săpat urmele astea adânci în obraji, să nu te fi ciuntit, să nu-ţi fi pus căutarea mea în degete şi chipul meu în tălpi căci toate te fac să nu-ţi mai găseşti locul pe lume. Câteodată, îmi doresc să fi intrat în tine fără ca tu să mă miroşi, fără să te intoxic, fără ameţeli şi fără leşin. Câteodată, îmi doresc să fi fost pură.

Am fost un val, am fost o viitură. Am adus cu mine pământ, şi mâl, şi păsări putrezite. Am adus cu mine vederi ale aripilor frânte, vise din miez de noapte, oasele iubirilor cu care îmi împodobeam, într-un gest de vanitate, trupul, pasul mândru din miez de zi şi plânsul înăbuşit din zori. Am intrat în tine fără să ştiu cum. N-am intrat pe uşă, am intrat prin ziduri, ţi-am rupt toate porţile fără să le aflu, ţi-am scos grinzile şi nimic n-am scris pe prag. Te-am luat, dar niciun steag al biruinţei mele n-am înfipt în tine. Nu te-am întrebat nimic, nu ţi-am cerut voie, mi-am instalat tabăra şi ţi-am prădat ţinuturile.

Era o poftă în mine. Era un lup cu botul mereu flămând, era un câine turbat, era un şarpe încolăcindu-se. Şi m-ai primit. Simplu, firesc, de parcă ţi-eram prieten, m-ai invitat la prânz şi te-ai desfăcut înainte-mi. Nici n-ai luptat, nimic n-ai scos din teacă, nici umbră, nici scut şi nici îndoială. La tine era mereu lumină şi noi făceam dragoste ziua până când soarele apunea după umerii mei. Miroseai bine. Miroseai a vanilie şi a tutun, a piele şi a bărbat. Făceai să înflorească în mine toate florile carnivore, iar frângerile tale îmi ascuţeau săgeţile.

Nu m-ai simţit. Nu m-ai ştiut aşa. M-ai luat întreagă, nu m-ai decantat, m-ai luat ca pe o gură de apă vie. Eram apă vie, dar eram şi boală. Eram goana adrenalinei, dar eram şi moliciunea veninului. Eram galop, dar aveam şi gust de somn al cărnii. Am încercat să-ţi spun o vreme. Îţi vorbeam din trupul tău, cu gura ta, cu buzele mele călcându-ţi gândurile. Nu m-ai ascultat, vicleşug ai crezut că e, ori poate numai părere.

Apoi, după un timp, ţi-ai aruncat ancora în ce construiseşi până să vin eu. Ai crezut în cerurile tale senine, în apele tale limpezi şi-n caii tăi potcoviţi cu jar. Aş fi vrut să fiu pură şi să cred şi eu în ele. Aş fi vrut să nu fi dat drumul lupilor pe cerul tău, să nu fi trimis câinii în ape şi nici şerpii printre picioarele înnebunite ale cailor. Aş fi vrut să fi fost aluat de pâine şi nu vin greu, licoros. Dar nu ştiam altfel. Tu mă priveai cu ochii tulburi, iar braţele ţi-erau din ce în ce mai grele în îmbrăţişare.

Ai fost plecat o vreme. Nici eu n-am stat, iar uneori se întâmpla să mă culegi de prin porţi străine. Te uitai în ochii mei până când ne amorţeau pleoapele şi privirea îmi cădea în ţărână. Mă apucai de umeri, ne întorceam la tine şi mai îngropam un zeu. Unii ar fi numit asta creştere. Eu ştiam că e numai o oboseală, numai o durere amorţită cu analgezicele pe care singuri le secretam, numai o renunţare şi o beţie.

În ţara ta, soarele apunea tot mai devreme. Şi atunci credeai ca un nebun că eu pot aduce lumina în cetate. Mă căutai şi-mi cereai să mă aprind, îmi cereai să ard când eu eram numai stingere. Te cuibăreai lângă urletul din mine şi-mi cereai să suflu peste oasele tale. Te luasem, dar nu ştiam să te dau înapoi.

Sursă foto: stock.xchng.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *