Poate că pisica ştie cel mai bine…

Se întîmpla ceva cu ea. De cînd era mititică, observase că atunci cînd îşi spunea “acum sînt fericită”, în cîteva minute se alegea praful şi pulberea. Moloz. Conştientizarea hulpavă a fericirii făcea ca din CLIPĂ să nu mai rămînă aproape nimic – doar nişte zdrenţe cenuşii…

“SÎNT FERICITĂ!” Şi apoi: STOP JOC!

(“Chiar aşa? Dar… am motive? E… adevărat? E… de bun gust? Nu mă fac de rîs? În faţa mea şi a Universului… Cît timp o să dureze firava mea stare-exaltare, deja înghesuită într-un colţ şi trasă de păr de gînduri parazite?”

Creierul omoară tot. Asta era concluzia. Rămînea doar perspectiva asupra unui moment din trecut. Asta da, era mai uşor… Sună bine: “Am fost fericită, atunci…” Inconştienţa prezentului legitimată fiind de memorie, onoarea pierdută era salvată. Un fel de: “Am ştiut eu bine, de m-am bucurat! Vedeţi? Nu sînt chiar aşa de inconştientă.”

Ca de pildă atunci cînd a deschis obloanele verzi şi scîrţîinde ale ferestrei, în camera unui hotel din Trieste, într-un septembrie de demult, dimineaţa. Lumina puternică a izbit-o în faţă, aşa că şi-a lăsat ochii în jos şi a privit în curtea mică şi îngrijită. Ce CLIPĂ! Şi atunci a simţit cum vine EA, mai violentă şi tulburătoare ca niciodată…

“Cum-să-fac-să-te-păstrez-mai-mult-timp?

CUM SĂ FAC?

Să-înregistrez-tot-să-nu-pierd-nimic:

Bate inima tare – o aud.

Îmi dau lacrimile.

Sînt înfoiată şi înfiorată ca o pisică mîngîiată. Torc.

Copacul e verde (un tei), cerul e albastru, gardul roşu, dalele albe, pisica neagră.

Nu vreau să se termine.

Nu vreau să se termine.

Nu vreau să se termine.”

Şi apoi, cu ochii cîrpiţi, cu părul ciufulit, a deschis obloanele, din nou… şi iar… şi iar. Ca o secvenţă nereuşită, filmată la nesfîrşit. Motooooor! Îşi spunea că dacă repetă gestul, inima va fi păcălită. Dar pînă cînd?

Şi în interior – discursul, de neoprit. “Atît de mult ţi-ai dorit să fii aici şi uite: eşti!”

Mai taci! Nu poţi să taci odată! Taci şi simte!”

A deschis din nou oblonul, a privit teiul, desenul pavajului şi apoi pisica neagră care-i întorcea privirea, curioasă. Atunci i-a venit ideea şi respirînd adînc aerul care avea mireasma perfectă, desenul perfect, căldura perfectă, culoarea perfectă, deveni pisică; pisicile nu aveau atîtea probleme… Acum se privea pe ea însăşi cum stă la geam şi deschide oblonul, şi deschide oblonul, şi deschide oblonul…

Intrigată, dar liniştită, pisica mustăcea şi-şi lingea o lăbuţă. Ce curios! Se simţea minunat azi. Ca niciodată, deşi nu dejunase încă… Aşa că o zbughi pe gard şi de acolo mai departe, în căutare de noi aventuri…
Iar fata de la geam îmbătrînise un pic. Trecuse tot. Prostii… Acum se gîndea că cel mai bun lucru ar fi să se îmbrace şi să coboare la masă. Deja îi era ruşine…

Sursă foto: FreePhotosBank.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *