Onirobsesii

Dintotdeauna am avut vise care se repetă. Vise-model şi vise-cópii, nu identice, adăugîndu-li-se de fiecare dată cîte o fundă, cîte o buclă. Dar le recunosc. Şi mă întreb ce fantasme, ce mlaştini sînt acestea, ce e al meu şi ce vine de departe, din locuri şi timpuri care nu sînt ale mele? Sînt imagini obsedante pe care nu le recunosc, oraşe în care nu am fost niciodată, sentimente pe care nu le-am încercat. Şi gîndindu-mă la ele, la lumile străine, am ajuns la concluzia, tulburătoare, care mă scuteşte de complicaţii psihanalitice inutile şi de introspecţii plictisitoare, că visele acestea sînt de împrumut.

Mi le imaginez ca pe nişte baloane cu amintiri, imponderabile şi insesizabile, inofensive în timpul nostru de veghe, ocupînd aerul dintre minţile noastre. Amintirile apăsătoare ale unui om ce a trăit cu zeci sau sute de ani în urmă, chinuindu-l şi marcîndu-l pe vecie. Omul s-a stins, dar ele sînt prea puternice ca să moară. Nu mai au stăpîn şi plutesc, neliniştite precum fantomele, în căutarea unei minţi-mamă-adoptivă, care să le atragă şi să le adape cu propriile angoase şi reziduuri.

Aşa m-am trezit eu, iată, ca fiind gazdă cuminte a visului oraşului cu străzi în pantă. Îi cunosc pieţele, caldarîmul rece şi umbrele lăsate de turlele bisericilor. Într-o vreme, m-am încăpăţînat să-l găsesc pe harta lumii. Nu era printre oraşele în care am fost şi totuşi îl ştiam aşa de bine… Întotdeauna mă rătăcesc în el, în oraşul meu necunoscut, căutînd prin el locuri reale sau alergînd spre întîlniri, sun la telefon pe cineva care să mă ghideze pe străzile lui sau îmi pierd copiii, pe care apoi îi caut disperată. Deja îl cunosc ca şi cum ar fi adevărat.

Apoi, visul mării care înghite. Sînt la mare, veselă şi liberă cum n-am fost şi nu voi fi niciodată. Vînez un loc bun de plajă şi îl găsesc. Însă, întotdeauna, plaja este înclinată – acelaşi peisaj în pantă, de astă dată marin. Mă chinuiesc să mă întind pe rogojină, să sorb soarele, aşa cum atît de mult îmi place în realitate şi totuşi, nu sînt relaxată, pentru că stau încordată, cu mîinile şi călcîiele înfipte cu putere în nisip, silindu-mă să nu alunec, să nu cad în apa mării, care e cuminte, momentan, dar eu ştiu că nu va fi aşa întotdeauna, şi în vreme ce încerc să mă odihnesc, simt cum se face din ce în ce mai frig şi nivelul apei mării creşte şi creşte şi eu fug spre deal, dar degeaba, pentru că gleznele, apoi coapsele, apoi pieptul îmi intră în apa îngheţată şi ultimul gînd este: ce am căutat eu aici, nu ştiam că nu e bine?! Ştiam doar, din celelalte 247 de vise asemănătoare, care au acelaşi trist deznodămînt…

Dar niciunul, niciunul nu este atît de obositor, de chinuitor şi apropiat de coşmar precum visul bagajelor nefăcute. Stupid, fără sens, al cui este visul acesta? Nu al meu, cu siguranţă. Eu sînt calculată, organizată, cu liste şi priorităţi clare! În această poveste ce caut? Peisajul arată cam aşa: o cameră străină, cu zeci de dulapuri în care se află lucruri de-ale mele, dar şi ale altora, şi un timp-finit, în care îmi este permis să îmi strîng lucrurile pentru a pleca pentru totdeauna. La ora X, mă aşteaptă un avion, o maşină sau un tren şi nu am voie să întîrzii. Şi sînt disperată. Deschid şi închid dulapurile la întîmplare, nu sînt în stare să mă concentrez, să aleg, să extrag esenţialul, aş vrea să împachetez tot, dar ştiu că nu am timp şi alerg de colo-colo, izbucnind în plîns. Nu mă ajută nimeni şi nu am timp! Nu am timp, nu am timp!… O să plec fără să iau cu mine ce e important, şi asta e catastrofic.

Acestea sînt doar trei. Cele mai puternice, între cele şapte sau opt vise-model. Cu toate acestea, nu aş renunţa la visat pentru nimic în lume. Printre coşmarurile în care fug, mă ascund, mă tem, ţip, caut, nu găsesc, sînt disperată, sînt tulbure, printre toate aceste scenarii ciudate şi străine se strecoară, cîteodată, vise dulci. Vise irepetabile, unicat, pe care le ţin minte şi pe care mi le repovestesc, pe care le păstrez în cutia viselor-perle. Poveşti frumoase şi tulburătoare, din al căror miez palpitant ies şi mă trezesc uneori, mă conectez la realitate, ştiu, pentru cîteva secunde, unde şi cînd mă aflu, şi apoi mă hotărăsc să reiau visul care nu s-a terminat şi mă strecor la loc în el, pe nesimţite, conducîndu-l, cu propriile mele puteri, pe calea pe care o doresc pînă la finalul întotdeauna fericit.

Sursă foto: FreePhotosBank.com

 

28 comentarii la “Onirobsesii


  1. 1
    Nora:

    Unde e locul ăla? 😥

    În Argentina, cumva?


  2. 2

    nu pînge, Nora!! fetele cu ciorăpei cu adeziv n-au voie să pîngă!
    nu spui! e secret! Argentinaaaaa… 😆

    ui ce frumos cîntă ea la balcon, mînca-o-ar mama! 🙂


  3. 3
    Nora:

    Nu mai pâng. 😀

    Da’ zi-mi unde e locul ăla, te rog. Mie-mi invocă un oraş minier din emisfera sudică. 😀


  4. 4

    of, of, of…

    Sibiu, pe dreapta. 🙂

    de unde vin cozonacii de final.


  5. 5
    Nora:

    Merci. 😀

    Sibiul ăsta e capătul lumii. Toate vin de acolo, cozonacii, visul tău recurent. 😆

    Tu ai făcut poza?


  6. 6

    nu. doar am aranjat-o niţel.


  7. 7
    Edle:

    Mie mi-amintirati cumva de asta:

    foto


  8. 8

  9. 9
    edle:

    Daaa… Of, ce dor mi-e de mare! 🙂


  10. 10
    Nora:

    Of, Edle, fir-ai tu să fii cu marea ta! 😀 Că aici de topim de acum!

    Fusei acum plecată, 32 de grade! Şi e mai!


  11. 11
    Nora:

    Şi fir-ai tu să fii cu Cinque Terre! De acolo e poza, nu?

    Da’ stai aşa! Cum reuşişi s-o pui?


  12. 12

  13. 13
    Nora:

    Edle are cont de contribuitor. O rog să se logheze cu el. Sunt curioasă dacă cei care au cont de contribuitor pot pune poze şi clipuri în comentarii.


  14. 14
    val_one:

    interesantă viaţa prin insulele alea. 🙄
    nu-i aşa, Edle? 🙂

    http://www.youtube.com/v/LV28AL0k1kY?version=3&feature=player_embedded


  15. 15
    Giacomo:

    Nora
    clipurile se pun asa :
    alegi clipul pe youtube ( in special ) , il insertezi acolo unde ai nevoie sa apara , apoi click dreapta si il selectezi ( il „albastresti”) , dupa care te duci frumos sus , in bara textului si dai click pe optul(8) ala din stanga optului barat > Asta inseamna „unliked” adica , il dezlegi . De orice resposabilitate . Apoi, pui frumos paranteze patrate inainte si dupa link , si apesi ( click) pe optul barat , care inseamna „linked” , adica legat . Sau logat , ma rog . In acest fel , sfantul Google&Youtube vor face restul, adica iti va aparea o fereastra frumoasa cu exact imaginea pe care o are pe situl initial . Si activa , pe deasupra ! Si pe dedesubt ! Ce frumos ….


  16. 16
    Giacomo:

    Am uitat ceva …inainte de a da click pe optul barat , trebuie sa actgivati linkul, adica sa-l…albastriti ! Cu click dreapta , cursor ….Ma rog , unii vor rade cu lacrimi , dar eu nu am scris pentru ei , ci pentru aia ca mine …fazani .click dreapta , click stanga , fenta si..goooooollll….


  17. 17
    edle:

    😆

    Asta e chiar din St. Maarten, Val, cum de ai gasit-o?

    Avioanele coboara la cativa metri deasupra plajei, pentru a ateriza. Si sunt zeci de gura-casca care asteapta sa-si faca poze cu avioane deasupra capetelor.

    In fine, eu nu prea am reusit sa-i inteleg. 🙂


  18. 18
    Nora:

    Giacomo: eu le pun mai simplu: iau codul de embed şi aia e. Asta pentru comentarii.

    Iar în articole, doar linkul.


  19. 19
    edle:

    A, ai pus altceva acum. Asta e o decolare. Da, nu sunt normali. Turisti, evident. 🙄


  20. 20
    edle:

    Nora, sunt logata. Mai fac o incercare.


  21. 21

  22. 22
    edle:

    Ai vazut.


  23. 23
    Nora:

    Am văzut. 🙁

    Lasă linkul şi pun eu.


  24. 24
    val_one:

    mie tare-mi place să caut, Edle! 🙂

    uneori, îmi place şi ce găsesc. 😉


  25. 25
    edle:

    …Ca tot mi-a amintit Val de insule. 🙂


  26. 26
    edle:

    Uite, Nora, tot de prin zona:

    De fapt, toata Coasta Liguriei e splendida, ce sa mai.


  27. 27
    Nora:

    Adevărat grăieşti, Edle. 🙂


  28. 28
    Jaco Pastorul:

    Ce faci, domle, ai fost in Sibiu si mie nu mi-ai dat de stire?

    Aia din poza e o strada care coboara de pe spinarea cainelui (Hundsrücken) catre Piata Armelor, unde se afla vechiul arsenal al Sibiului. Pe dreapta, ala cu lampioane e un restaurant chinezesc. Datorita lui, populatia de caini vagabonzi si pisici ratacitoare a scazut considerabil, in cartier.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *