Partidul ca o menajerie

 

Cred că nicicând, poezioara aceea sarcastică, gen georgelesnea, “Deschid fereastra, scuip şi-o-nchid, Pe tine te iubesc, Partid!” nu şi-a găsit măreţul   sens ca în falnicele vremuri democratice pe care le trăim acum. Am putea spune ca umorul şi spiritul ironic secular al poporului român şi-a devansat timpurile.

Căci, ce nu ştiam despre partide atunci, ştim fără îndoială acum. Şi nu despre unul, ci despre toate. Ştim că nu-s decât o gaşcă, o bandă urât mirositoare, ca atâtea altele, frăţii, masonerii etc. lipsite de valori, dar o valoare în sine prin forţa malefică degajată de bizonii care o compun. Şi iacătă, reacţionează  fix ca un organism care îşi elimină celulele străine, cele care nu au acelaşi ADN.

Ce poţi să spui despre un partid care are vreo câteva valori, pe care le poţi număra pe degetele unei mâini, şi care  le extirpă rând pe rând, ca pe nişte corpuri străine? Intâi Baconschi, apoi Cristian Preda, probabil ca vor urma Macovei, Sever Voinescu şi Paleologu. Şi gata! Că alţii nu mai sunt. O să rămână o întreagă grădină zoologică. Maimuţe boite şi obraznice, crocodili rapace, hipopotami transpiraţi. N-ar fi nicio problemă, dacă tocmai pe ăştia n-ar trebui noi să-i votăm. Şi cum n-am chef să renunţ la dreptul de a vota, stau şi mă întreb cum o să  mă simt acolo, în cabina de vot? Nu cumva o să miroasă atât de urât încât o sa pun ştampila aşa, la întâmplare, doar din dorinţa de a ieşi cât mai repede din secţia de vot?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *