O fată cu părul roz, un băiat, o pizza întreagă

Era opt martie. Fuseserăm la protestul acela al feministelor, unde în afară de vreo douăzeci de ong-iste, vreo zece femei simple, ca mine şi ca prietena cu care eram, încă vreo zece bărbaţi, probabil tot ong-işti sau jurnalişti, nu se mai lipiseră decât nişte rătăciţi membri de galerie, dintre cei care deveniseră deja obişnuiţi ai Pieţei Universităţii încă de la evenimentele – pompos, dar neutru cuvânt – din ianuarie. Printre scandări, mă mai ciondăneam cu amica mea căci, nici măcar între femei, nu există, nu-i aşa, acord total. Şi e bine că e aşa. Ne amuzam cum împrumutaserăm de la microbişti modul acela tipic de scandare. La un moment dat, chiar am întrebat-o pe una dintre tipele de la ong-uri de ce au adoptat “strigătura de stadion” din moment ce acesta întreţine unul dintre cele mai misogine medii. A părut uşor încurcată şi ne-a răspuns că e mai relaxant pentru gât. Ne-am mulţumit cu atât şi n-am mai insistat.

Dar nu despre feminism, opt martie şi femei supărate voiam să vă vorbesc.

După protest, am mers într-un bistro din aceeaşi zonă să bem ceva. Multe mese rezervate căci femeile ies să serbeze, ni s-a explicat. La televizor, pe Discovery, undeva în fundal, auzeam o emisiune despre ritualul de împerechere la urşi. Părea mai simplu decât la oameni, dar nici chiar atât de banal pe cât m-aş fi aşteptat. La masa din spatele nostru, un tip a vorbit despre rase de câini cam o oră. Nu auzeam pe niciunul dintre cei care-l însoţeau comentând, iar când m-am întors, păreau toţi mai captivaţi de rămăşiţele din farfurii, pe care le tot rostogoleau şi le mărunţeau, decât de discursul chinologic. Iar tipul avea experienţă, nu glumă, se plimbase prin toată lumea asta şi peste tot întâlnise făpturi canine absolut excepţionale.

Drept să spun, mă cam plictiseam. Până când au intrat ei doiEa avea părul roz şi faţa ascuţită ca şi cum ar fi fost tăiată cu un bisturiu extrem de fin, din câteva mişcări sigure, dar rapide, în mâna celui care-l mânuia. El avea ochi mari şi negri sub sprâncenele aproape împreunate. S-au aşezat şi au comandat o pizza. Calzone. Pizza a venit, la fel şi băuturile. El îşi ţinea palmele între genunchi şi tăcea. Ea îşi răsucea aceeaşi şuviţă de păr roz şi tăcea şi ea. Au tăcut mult timp, tot timpul, unul lângă altul, pe aceeaşi banchetă. Şi de pizza nu s-au atins. Era caldă şi plină între ei doi.

 

Mi-am imaginat tot felul de scenarii. Aşa fac ori de câte ori întâlnesc un ciob de poveste în jurul meu. Cel mai banal dintre toate îmi spunea că e o cină de adio. Şi cine îndrăzneşte să mănânce la o cină de adio? Gestul acela simplu, bătătorit, de a te întinde după furculiţă şi cuţit, de a tăia, de a alege, de a duce bucăţica aia de prosciutto la gură şi de a mesteca, pare din alt film, din altă viaţă, una pe care ai uitat că ai trăit-o. Şi te miri cum de ai mâncat vreodată. Cum de ai putut. Şi te întrebi dacă o vei mai face.

Am plecat şi mi-am imaginat cum vor petrece o ultimă noapte împreună. El o va atinge la final, cu degetele lui lungi, pe care le tot strângea în bistro, apucându-şi propriile-i coapse, înfipte de data asta în omoplaţii ei, cu o senzaţie bizară de nou şi de străin în piele. Şi ea nu va protesta deşi o va durea. Nu de data asta. Nu acum când va fi deja cu o inimă aici şi cu alta, mai mică, dar crescându-i,dincolo.

 

 

Sursă foto: stock.xchng.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *