Să ştii…

… că azi m-am speriat îngrozitor. Nu de tine, poate nici de mine, însă de întâmplare în mod sigur. Mi s-a smolit sângele dintr-o dată, mi s-a înmuiat argintul de pe degete şi am vrut să fug. Şi-acum o să-ţi spun o prostie, un truism. Am vrut să fug de mine, să mă las în urmă, să iau o pauză. Ca-n filmele americane. Mi-a părut rău că n-am personalitate multiplă sau măcar o amărâtă de schizoidie, ca să am unde fugi ori numai un loc mic, unde să legăn un pic o iluzie.

M-am speriat de falie, de pierdere, de neiubire, să ştii. M-am întors la vremurile lungi şi multe în care-mi duceam numai aşa respiraţiile. Pe toate. Am început să tremur. Femeia care a pierdut m-a îngrozit. Şi am pus săgeata în arc, am ţintit şi am tras. Direct. Fără zăbavă şi fără preget. Nici gând n-a fost pe-acolo, că nu mai avea loc. Am vrut să ştii că sunt, să te aud că eşti. Nimic mai mult. Un dus şi un întors.

Când moare cineva, ţi-e frică de moarte. Şi te ierţi şi că greşeşti, şi că prea des te loveşte câte-un puseu de prostie virgină, şi că uiţi de tine, şi că pierzi, poate, şi că te pierzi. Te ierţi cu totul lângă orice catafalc. Şi-ţi promiţi că nu te mai laşi de izbelişte. Aşa e frica de moarte lângă moarte. Cu bilanţuri şi cu angajamente. Dar frica de fără iubire lângă cumplit carnagiu de iubire zdrobită e mai rea decât groaza de a nu şti cum e să nu mai fii.

Eu am tremurat astăzi aşa cum n-am tremurat niciodată. Mâinile mi-au luat foc şi au ars până la încheieturi. Am avut timp să fac şi-o prostie până să înceapă carbonizarea. Şi-am făcut-o, că era gratis. Cum s-o fi ratat? Pe urmă, n-am mai ştiut ce să fac cu mine, că nu m-am recunoscut. Sunt eu sociabilă, dar nu pot fi chiar intimă cu străinii şi n-am ştiut cum să mă iau. Asta m-a speriat şi mai tare. Ce să faci cu tine, cum să-ţi vorbeşti, cum să te linişteşti, dacă îţi eşti brusc şi pentru moment irevocabil străin? Eu n-am ştiut.

Azi mi-e ruşine de minele pe care nu-l ştiam. Unul nou, mic şi fragil. Azi sunt prematură. Ia-mă-n în braţe, curăţă-mi alveolele plămânilor şi du-mă cu grijă în incubator. Dar să nu pleci. Stai lângă mine şi când vezi că tresar, când auzi cum mă-nec şi mai ales când mi se schimbă ritmul, tot ritmul fiindcă sunt mică şi e vizibil, să mă ţii la piept. Şi să nu uiţi să mă botezi, că ştii că e primit. Aşa, cu şoapte. Zi-mi că tu crezi c-o să mă fac mare, c-o să ştiu cum să iau frica de seară, nu pe-a mea, că nu sunt decât om, dar măcar pe-a altora, că n-o să mai potrivesc şuvoaie de lumină în arc atunci când mă sperii şi că n-o să-mi mai duc mâinile la piept să-mi potolesc sincopele de respiraţie în timp ce caut cu febrilitate un amărât de antihistaminic.

Spune-mi că astea sunt închipuirile unui scenarist blazat, că nimeni n-o să vrea să facă un film după prostii cu iubiri tăiate cu gaterul şi că, oricum, nu se va găsi niciun producător atât de nebun. Nu mă-ntreba, că n-am răspuns, nu te-ntreba de ce nu pot să duc pierderea altcuiva. Nu e a mea, nu e a noastră. Aş naşte acum, să ştii. Aş naşte toată frica şi-aş fi crudă. Aş fugi direct de pe masă, fără de coasere, din maternitate. Nu m-aş uita în urmă. Poţi fi fragil, că doar eşti tot timpul, dar nu poţi oricând să ştii că eşti. Eu, azi, nu pot. Vreau să fim zei.

Spune-mi că mă iubeşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *