De ce?!

Eu nu sînt genul lăcrimos-empatic. Sînt rece, de obicei. Nu am fost impresionată deloc atunci cînd a murit Mădălina Manole. Am ridicat din umeri. Cînd a fost înjunghiat baschetbalistul acela american, într-un bar. Cînd s-a aruncat Mălina Olinescu de la balcon. În jurul meu, dramele roiesc – şi ele sînt cel mai adesea ale părinţilor rămaşi în viaţă (viaţă?!!!) – dar, de obicei, stau în enclava mea şi încerc să nu mă las atinsă, riscînd să par de-a dreptul nesimţitoare. Obişnuiesc să spun că aceşti oameni şi-au făcut-o cu mîna lor – direct sau indirect, creierul meu încăpăţînat căutînd să găsească determinări logice, cauze şi explicaţii, pentru toate tragediile.

Doar astfel, tot ce e în jurul meu ar putea avea un minim de ordine şi înţeles. Perspectiva de a trăi într-o lume în care se poate întîmpla orice, fără nici un motiv aparent, mă înnebuneşte, mă face să nu mai am poftă de nimic. Viermele gîndului că, în orice clipă, microuniversul meu cvasiliniştit ar putea fi făcut zob, roade din mărul vieţii mele, pînă la sîmburi. Sînt exemplarul care ilustrează perfect pilda drobului de sare. Mă strecor pe calea vieţii, lipindu-mă cameleonic de pereţi, sperînd că nenorocirea nu mă va observa şi va lovi pe altcineva în loc.

Bineînţeles, explicaţiile (pentru orice) le are doar Dumnezeu (sau Răul?), iar eu nu trebuie să le şi cunosc. Sau nu e nevoie să le şi cunosc.

M-am gîndit, din nou, la toate lucrurile acestea, aflînd despre băiatul lui Florin Călinescu. Nu l-am iubit pe actor, nici măcar nu mi-a plăcut. Nici nu ştiam despre dramele lui anterioare. Am devenit un pic autistă. La televizor nu mă mai uit de ani de zile – poate doar vreo scenă dintr-un film să-mi reţină atenţia, în drumurile mele veşnice prin casă – între dormitor, baie, bucătărie…
Cu toate acestea, cînd am încercat să înţeleg ce poate simţi el în aceste momente, m-a cuprins ameţeala, o gheară mi-a înţepat gîtul, fiara a chicotit din nou bezmetică.
Nici el nu înţelege, nici eu nu înţeleg. De ce? Ce poliţe vechi sînt de plătit aici? Ce căi imposibile urmează soarta? Care e logica? Unde stă ascuns adevărul? Mai are rost să trăieşti, după aşa ceva?

Dar o să treacă… O să fie uitată şi povestea asta, ca şi celelalte. Eu nu pot decît să-mi doresc (şi să vă doresc) ca data viitoare să nu fim noi cei atinşi – buburuza strivită. De data asta, direct şi nevindecabil. Să sper că soarta, sau cine ţine hăţurile – acolo sus – n-o să ne aleagă, dintr-un capriciu, sau printr-o complicată socoteală, chiar pe noi.

Sursă foto: FreePhotosBank.com

7 comentarii la “De ce?!


  1. 1
    Seva Tudose:

    În sfârșit primul comentariu post-florentin ! Titlul„De Ce” este la subiect mai mult ca oricând 😉


  2. 2
    Nora:

    Seva, reuşişi! 😀


  3. 3
    andreea:

    era pandoriană..
    era cosiană…
    era floriniană…
    era…?
    🙂


  4. 4
    Jaco Pastorul:

    era innorata.


  5. 5
    Seva Tudose:

    Asta este ERA NOASTRĂ…nici nu trebuie să vorbim de „era înaintea erei noastre”…fruntea sus mai toți sunt plecați,profitând de week-end-ul ăsta mai lung ! Credeți voi că „persoana non-grata” nu va iscodi cumva ?


  6. 6
    costelus:

    De ce au disparut comentariile??


  7. 7
    Nora:

    Costeluş, am avut nişte probleme şi a trebuit să mutăm domeniul pe alte servere. Multe s-au pierdut, încercăm să recuperăm.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *