Casa din Popa Soare

Agentul imobiliar îşi consultă agenda din telefon pe care notase adresa casei pe care trebuia să o vizioneze în după-masă asta. Stradă Popa Soare, numărul 29, asta era, ajunsese. Cheile încredinţate de proprietar, trimise prin poştă, se potriveau greu la uşa scârţăită din fier forjat. După trei încercări, reuşi să deschidă. Curtea era neîngrijită, respira vechime şi pustiu, cu o viaţă verde netulburată de  vreo prezenţa umana, dar casa se înalţa albă şi maiestuoasă, cu prestanţa unei femei care a fost cândva frumoasă, dar peste care au trecut anii. Are potenţial, îşi spuse, dar zona e foarte bună, clienţii lui ar vrea să o dărâme şi să ridice acolo un bloc nou de locuinţe. Îl interesau mai mult poziţia pe stradă şi împrejurimile, dar nu se putu opri să admire arhitectura veche şi robustă. Păcat, dar asta-i viaţa, comisionul era o afacere bună care l-ar fi scos din gaura în care se afla de un timp încoace, de când piaţa căzuse fără semne că ar putea reveni. Pentru el putea fi un nou început.

O rază se strecura printre buruienile crescute în dezordine, luminând un perete cu tencuiala căzută. Se împiedică de o treaptă, înjură şi se lovi la picior. Proprietarii ar fi trebuit să plătească un om care să cureţe curtea, măcar. Ei, uite-aşa se nasc unii cu căiţă în frunte, cu moşteniri, cu neamuri decedate de pe urma cărora se aleg cu căruţe de bani. Mai înjură o dată, obidit, de dată asta la adresa oamenilor cu noroc pe care îi vedea scriind cecuri grase şi târguindu-se cu mojicie când venea vorba de comisionul datorat lui. Privi încă o dată curtea în care tremurau lăstari şi se întindeau bălării, drace, ar putea fi şerpi în hăţişurile astea, şi la gândul ăsta, sui repede cele câteva trepte, ca şi cum ar fi văzut reptile târându-se pe lângă zidul casei. Apoi, se opri curios, privind frontonul larg şi bogat ornamentat. Coloanele groase cu capiteluri rotunjite i-au adus aminte de orele de istorie, din şcoală. Cum se chemau? Ionice, dorice şi mai era unul, dar el doar pe astea le mai ştia, colegii lui de banca fuseseră Ion şi Doru, iar el ţinuse minte denumirile tocmai datorită jocului şi numelor. De Ion nu mai ştia nimic de mulţi ani, pierduseră orice legătură, Doru era mare doctor prin Franţa, avusese minte şi plecase la timp din ţara asta în care coloanele greceşti sunt lăsate în paragină sau transformate în blocuri cu termopan, gândi el cu amărăciune. Nu se grăbea să intre în casă, soarele de mai desena umbre pe pereţii scorojiţi, liniştea după-amiezii venea din verdele crud de primăvară. Îşi aprinse o ţigară, aşezându-se pe treptele spălate de ploile din zilele trecute şi trase câteva fumuri, împăcat.

Atunci o văzu. O pată roşie pe o porţiune de asfalt curat, neverosimil, fără invazia plantelor. Uită de şerpi, traversă curtea dând la o parte frunzele şi lăstarii tineri, curios şi nedumerit. Razele cădeau pieziş pe caldarâm, luminând o păpuşă de cârpă, ajunsă acolo fără nici un înţeles.

Păpuşa era aruncată într-o parte, rochia roşie era mototolită în partea de sus, prea scurtă, dezvăluită indecent. Se aplecă deasupra ei, neîndrăznind să o atingă, cu o senzaţie bruscă de greaţă, care îl invada pornind din coşul pieptului în timp ce sângele alerga prin vene strivindu-i respiraţia. Privi în jur, aşteptând zvon de copii, un furişat, vreun glas care să-i strige ”nenea, ne daţi păpuşa înapoi?”. Dar nu auzi nimic, nici vântul nu mai tulbura frunzele, liniştea era ca de cimitir, doar undeva, în depărtare se auzeau claxoane de maşini, razele cădeau pieziş, luminând păpuşa de cârpă, abandonată în zâmbetul ei tâmp. Începu să tremure văzând pletele de aţă castanie, răsfirate năucit ca pe o pernă de hotel ieftin… Un timp a rămas aşa, privindu-i zâmbetul caligrafic, desenat cu o gură prea mare şi voinţa îl părăsi, căzu în genunchi lângă corpul răsucit şi moale. Se aplecă şi o atinse cu degetul, întinzând rochiţa, cu acelaşi fior de nelinişte şi turbare care-l încercase în noaptea aceea, când o cunoscuse în sfârşit, pe ea, femeia altui bărbat, dăruindu-se lui cu simplitate şi fără dezvinovăţiri. Şi-o amintea culcată, coapsa abandonată rotunjit, pradă mângâierilor uşoare, zâmbind absent şi fără trecut în patul care cunoscuse împlinirea trupurilor, rochia roşie aruncată pe podea, febril, lumina strecurată printre perdelele verzi, liniştea întrupată într-un timp comun, clipa îngăduinţei. Apoi planurile, imposibile şi cu neputinţă de realizat, credinţa şi speranţa, adevărul, greu de acceptat, încrederea pierdută.

A stat fără să mai ştie cât, fără să o mai atingă, clipind rar lacrima din colţul ochiului şi uitând să mai respire, păpuşa zăcea cu acelaşi zâmbet lăţit pe faţa plată, umbra luase locul soarelui şi nădejdea lui se scufunda cu fiecare secundă înghiţită în golul fără putinţă de negat.

Cu un gest smucit s-a ridicat în picioare, cu ochii la speranţa topită în pata roşie a rochiţei. S-a întors la poartă ca după un drum lung şi anevoios, cheile aveau în ele toată greutatea lumii, dar uşa s-a închis la prima încercare. În faţa porţii şi-a scos telefonul şi a privit scurt fotografia. Apoi, decis, a format un număr.
“Bună, colega. Ştii casă de pe strada Popa Soare? Nu cred că pot să o vând, nu mă-ntrebă de ce, ţi-o las ţie.”

7 comentarii la “Casa din Popa Soare


  1. 1
    TIPSY:

    Planuri imposibile, adevăr greu de acceptat. Fapte reale, rupte din viaţă!
    Puţini oameni sunt care nu au trecut prin momente aşijderea!
    Nu am înţeles senzaţia de greaţă din momentul descoperirii păpuşii. Dar ştiu ce fotografie a privit pe telefon. 😉


  2. 2
    TIPSY:

    Am văzut cele trei poze azi dimineaţă! Chiar le-am apreciat!


  3. 3
    Manuella:

    La mulți ani, copii! Mari și mici! 🙂


  4. 4
    TIPSY:

    La mulţi ani fetiţelor şi băieţeilor! De aici şi din întreaga lume! 😆


  5. 5
    uc:

    LMAAAA copii! :* :* hugs si pupici


  6. 6
    Lucretia:

    La multi ani! Azi m-am mutat in alta casa :))) sper sa fie Ok 🙂 voi ce faceți ? Sunteti Ok ? Va pupăcesc !


  7. 7
    TIPSY:

    Să-ţi fie de bine, Lucre! Şi noi, şi noi! 😛
    Danny ţi-am văzut pozele. Faine rău! 1Q nu te lasă-n pace nici în UK! 😆
    Raj, la tine nu plouă de stai şi acum în grădiniţa de peste canal? Mai dă un semn, ceva, că o să ne rărim de tot aici! Ai angajat bonă la câine? 😕

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *