Poveste cu o vrăjitoare. Magazinul de pantofi şi-o fundă

 

După-amiaza era incredibil de caldă. Gi venea de la serviciu, toropită, întrebându-se de ce pornise pe jos, ştiind că va fi o zi caniculară. Nu, nu avusese vreo viziune, pe toate posturile de televiziune sperietoarea principală era codul roşu de caniculă, plus avertizările repetate de hidratare corespunzătoare. Dar nu cu hidratarea avea ea probleme, ci cu nenorocita de băşică pe care o simţea la un deget al piciorului drept, umflat de căldură şi prins ca într-o carceră în pantoful cochet. Sandalele ei preferate îşi rupseseră o bareta de dimineaţă, când a vrut să le încalţe şi pentru nimic în lume nu s-ar fi dus la birou în papuci, aşa că luase pantofii ăştia pe care-i considerase mereu comozi. Adică fuseseră, până azi, când îi simţea cu două numere mai mici. Cu gândul la libertatea degetelor într-o pereche de sandale noi dar şi atrasă de aerul condiţionat, intră în primul magazin de pantofi care îi ieşi în cale. Răcoarea bruscă a făcut-o să simtă neplăcut şirul de transpiraţie care i se scurgea pe spate, pe sub cămaşa de mătase şi resemnată, s-a aşezat pe unul dintre scaunele joase de încercat.

Vânzătoarea, o fată tânără cu cercei imenşi în urechi, ocupată cu nişte mesaje pe telefon, a privit-o absent, dar când a văzut că noua clientă insistă să rămână în magazin, a lăsat deoparte mobilul şi s-a apropiat de ea cu un zâmbet profesional. Gi s-ar fi ridicat să se uite la sandalele expuse dar aştepta răbdătoare să-şi echilibreze coeficientul termic si a schiţat şi ea un zâmbet, de jos în sus. În secunda următoare, însă, un ecran alb-negru s-a suprapus între ea şi femeia care se afla la doi paşi distanţă. Magazinul de pantofi cu nuanţele lui vesele şi preţurile la vedere se estompase acum şi plutea într-o ceaţă alburie iar pe fondul ciudat ecusonul cu numele fetei apărea intens şi fosforescent că o lampa în întuneric. Gi simţi un fior de răceală, destul de plăcut de altfel, după chinul caniculei de afară şi începu să studieze curioasă ecusonul pe care literele numelui jucau un joc de cuvinte încrucişate, se anagramau, se roteau, se despărţeau, formau cuvinte diferite.
-Bună ziua, mă numesc Marta, va pot ajută cu ceva?
Artam, ramat, matar,taram, taram, ram,tam,tam…
-Ah, da, bună ziua, da, aş dori să probez nişte sandale, dar numai după ce reuşesc să respir un pic de aer la o temperatura normală.
-Bine, să-mi spuneţi dacă aveţi nevoie de mine.
Şi fata s-a întors la butonatul telefonului. Ecranul alb-negru dispăruse, Gi vedea din nou culorile şi formele din încăpere, aşa că s-a ridicat şi a început să probeze încălţări prin magazin. A găsit până la urmă o pereche potrivită şi bucuroasă, a rugat-o pe vânzătoare să împacheteze pantofii care se transformasera peste zi în obiect de tortură. După ce a primit chitanţa s-a uitat direct în ochii fetei.
-Deseară, când mergi la opera, să nu îmbraci rochia cu fundă.

Marta abia aştepta să vină ora închiderii şi să încuie magazinul. Avea, într-adevăr o invitaţie la opera, la Dama cu Camelii. Nu era ea vreo admiratoare, nici măcar nu-i plăcea opera şi spera să nu se plictisească, dar era un bun prilej să îmbrace o ţinută elegantă cu care să-l dea gata pe noul ei prieten, un meloman care cânta la vioara, băiat de viitor, dintr-o familie bună, o mare schimbare în galeria ei obişnuită de iubiţi cu veste de piele şi braţe tatuate. Acasă o aştepta pe umeraş rochia roşie cu o fundă imensă la spate, cumpărată fiindcă văzuse una asemănătoare în filmul Pretty Woman. E drept, parcă aia totuşi n-avea fundă la spate. Ezită o secundă, amintindu-şi avertismentul femeii care intrase să se răcorească în magazin şi plecase cu sandalele noi în picioare, dar nu avea nimic în garderoba care să semene cu ceva demn de purtat la un asemenea eveniment. Mai inspecta puţin printre blugi, tricouri şi rochii mulate şi se hotări să nu bage în seama sfatul unei femei care avea o băşică urâtă la degetul mare fiindcă încălţase pantofi fără ciorapi într-o zi caniculara. Mai ştii, poate trăsese cu ochiul la mesajele pe care le scria pe telefon în momentul în care se apropiase de tejghea, o mulţime de invidioase în ziua de azi, zău. Şi-a aranjat părul, şi-a finisat machiajul, a îmbrăcat rochia, s-a admirat puţin în oglindă (ia uite, chiar semăn cu Julia Roberts), şi a făcut selfiul de rigoare, doar era momentul ei de glorie. Chemase un taxi la uşa blocului, nu se făcea să meargă gătită şi pe tocuri cu tramvaiul şi era încântată, văzând ocheadele pe care şoferul i le aruncă în oglindă retrovizoare. L-a şi apostrofat, la un moment dat “dom`le, vezi-ţi de drum, nu vezi că e verde la semafor?” Frustratul naibii. Deşi, in fond,  ştia că ea era de vină fiindcă azi era, vai, atât de frumoasă.

În faţă operei a plătit tafnoasa şi a coborât, trântind uşa cu zgomot. Taxiul a pornit de pe loc cu scrâşnet, târând după el funda somptuoasă a rochiei prinsă pe jumătate în maşină. Şoferul n-a auzit strigătele oamenilor, dar a oprit după câţiva metri fiindcă o femeie apărută de nicăieri, în drum, i-a făcut semn să oprească. Cu părul în dezordine, pantofii pierduţi, ciorapii rupţi şi plini de sânge după contactul dur cu asfaltul şi cu bordurile înalte, Marta s-a aşezat direct pe caldarâm, încercând să-şi potolească durerea şi sperietura. Buimăcită, l-a văzut pe iubitul violonist care alerga spre ea aruncând cât colo buchetul de flori care îl încurca şi a tresărit recunoscând-o pe femeia din magazin care tocmai urca în taxiul proaspăt eliberat.

Aşezându-se în faţă, lângă şofer, Gi fredona veselă şi binedispusă: târâm, târâm, ram, tam, tam, dar inca nu plecăm  pe alt tărâm.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *